Stup/buduroi din trunchi de copac

         Îngrijirea și controlul albinelor de către om constituie o activitate prezentă de-a lungul istoriei acolo unde condițiile naturale au fost favorabile. Putem afirma că, în neolitic, ființa umană a știut să îngrijească și să controleze coloniile de albine pe care le-a găsit în natură. În relația dintre om și albine, a fost esențial să le cunoască comportamentul și caracteristicile biologice, deoarece nu putem uita că avem de-a face cu o insectă sălbatică  pe care încercăm să o controlăm.

Albinăritul are vechi tradiții pe teritoriul țării noastre, această ocupație fiind favorizată de abundența plantelor melifere în flora românească. Scorburile copacilor, în care trăiau albinele în sălbaticie, au fost tăiate din trunchiurile de copac și aduse pe lângă locuințe și astfel această îndeletnicire s-a dezvoltat ca una din ocupațiile de bază ale poporului român. Mierea și ceara au ocupat un loc de seamă în hrană, medicament important, dar și la iluminatul locuinței și în obiceiurile tradiționale ale țăranului român.

            Știți cum arată un stup, dintr-un trunchi de copac?

Este un recipient cilindric din lemn, scobit la ambele capete, ars la interior și răzuit cu tăișul unei lame curbate. Apoi, în partea de jos se pune un dop de aceeași mărime și se taie o altă bucată de lemn cu aceeași formă, utilizat ca și capac pentru a închide partea de sus. Capacul poate fi bătut în cuie din metal sau din lemn, pentru a menține cilindrul închis și a împiedica deschiderea acestuia. Unele modele prezintă un inel de consolidare din sârmă.  În final, pe mijlocul stupului se introduc două bețe în formă de cruce, care vor servi la ținerea fagurilor. În mod normal, acestea sunt realizate din lemn de esență tare, deoarece este haina care suportă întreaga greutate a fagurelui.

Cu timpul, stupii din trunchi de copac sau din coajă de copac au primit și denumiri specifice unor zone geografice din țara noastră: știubei, uleie, buduroi. Indiferent de materialele folosite în construirea stupilor și de tipul lor, întotdeauna se vor așeza în poziție verticală. Primăvara, apicultorii introduc un roi în trunchiul de copac. Odată ocupat, stupul era tencuit cu argilă, var, bălegar, pentru a acoperi toate golurile, cu excepția unei uși sau a unei intrări (urdiniș de acces), care este, de obicei, o mică gaură lângă baza dopului. Repede, albinele construiesc faguri care atârnă de capac și încep să-i umple cu miere, polen și ceară. În câteva luni, stupul produce miere pură, deoarece albinele adună cu hărnicie polenul din florile ce le înconjoară.

            Cel mai primitiv model din România este stupul cu trunchi scobit, o tipologie foarte comună. În forma sa modernă, apicultura a început la mijlocul secolului al XIX-lea, când a fost inventat stupul cu cadru mobil, permițând gestionarea ușoară a coloniilor de albine. Folosirea sa continuă până în zilele noastre a înlocuit progresiv stupii distinctivi ai apiculturii tradiționale. Trebuie să știți că acești stupi au fost înlocuiți cu alții moderni din lemn. Cu toate acestea, trunchiul de copac are unele calități care depășesc stupii de lemn. Pe de o parte, este mai ușor, astfel încât apicultorii își pot muta și transporta cu ușurință stupii, este mult mai rezistent la umiditate, astfel încât durabilitatea stupilor fabricați din acest material este foarte mare. În plus, fiind izolant, protejează albinele atât de frig, cât și de căldură.

            Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniul său astfel de obiecte destinate albinăritului, care pot fi admirate în expoziția de bază, ”La pas prin lumea satului”, în secțiunea ocupații tradiționale, de la parter.

                                                                                                Muzeograf, Teofil Androne

Foto: Elena Slujitoru

Pompă de stins incendii - F.W. LOEW

  Primele forme de organizare a luptei cu focul au apărut încă din antichitate, în oraşele Imperiului Roman funcţionând  cohorte de vigiles, însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul şi cu intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu european, cu cetăţile şi oraşele sale aglomerate şi majoritatea clădirilor din lemn, a consacrat echipele de intervenţie organizate în bresle, care acţionau cu mijloace de stingere clasice: găleţi şi sacale pentru apă, pompe manuale, topoare, scări ş.a.

        Epoca modernă, inaugurată de revoluţia industrială, a dus, o dată cu dezvoltarea comunităţilor umane, şi la apariţia a noi pericole de incendiu, care au avut ca rezultat înfiinţarea serviciilor de apărare împotriva incendiilor.

În România, de-a lungul timpului, s-au înregistrat o sumedenie de schimbări în structura organizatorică, denumire, efective ale pompierilor. De la primele forme de organizare şi până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, atunci când pompierii au pornit pe drumul pe care sunt şi în acest moment, ca armă distinctă destinată exclusiv stingerii incendiilor şi intervenţiilor în alte situaţii de urgenţă, pompierii au străbătut un drum bogat în realizări. Primele semnale care au atras atenţia asupra necesităţii înfiinţării unor echipe de stingători profesionişti au apărut în urma marilor incendii, când s-a constatat că este nevoie de forţe organizate şi instruite, pregătite să intervină în caz de incendiu.

            Un capitol important din evoluţia pompierilor îl constituiedotarea cu echipamente şi utilaje de intervenţie. Până la sfârşitul Primului Război Mondial şi pe toată perioada interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii proveneau din străinătate. Muzeul Naţional al Agriculturii deţine o bogată şi interesantă colecţie, care reflectă evoluţia asigurării stingerii incendiilor în raport de progresul tehnico-economic, de-a lungul timpului. În perioada interbelică, industria românească producea o gamă largă de accesorii pentru pompieri, iar la sfârşitul deceniului IV se fabrica prima autopompă-cisternă cu rezervor de 1000 litri de apă. În anii '90, industria românească a produs pentru nevoi interne şi export circa 3.000 de autospeciale, 12 nave maritime şi fluviale de stins incendii şi 20 de trenuri de stingere a incendiilor, cu dotare complexă şi performanţe de lucru dintre cele mai înalte; la nivelul anilor '80, tehnica de intervenţie a pompierilor militari era complet înnoită.

Alăturat vă prezentăm pompa de stins incendii - F.W. LOEW, fabricată în 1950, de fabricile F.W. LOEW - SIBIU. A fost achiziţionată din localitatea Cosâmbeşti, județul Ialomiţa, unde a servit pompierilor voluntari ai Primăriei, timp de peste 30 de ani.

Este o pompă cu două pistoane din bronz şi clopot de amorsare cilindric, cu calotă la partea superioară, aşezate într-un rezervor de 400 l., folosită pentru stins incendii, deservită de 2 persoane care acționau în tandem cele două furci ale pistoanelor, obținându-se refularea cu presiune a apei prin furtun, către incendiul de stins.

                                                                                                Muzeograf Adrian STROE

Caloianul – rugă pentru setea pământului

            Joi, 12 mai 2022, începând cu orele 10, Muzeul Naţional al Agriculturii invită publicul slobozean să asiste la procesiunea Caloianului, pe traseul de la muzeu până în Piaţa Revoluţiei şi înapoi. Vor participa grupuri de copii din localităţile ialomiţene Slobozia (Școala Gimnazială nr.3, Liceul de Arte), Centrul multifuncțional Orboiești, școlile gimnaziale Grivița, Luciu și Miloşeşti.

Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forțelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată. Această ceremonie populară este pomenită pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca un ritual pentru ploaie: o statuie de argilă, învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarță de copac, cu care se invoca ploaia.

Originea obiceiului trebuie căutată, după unii cercetători, în cultul zeului naturii, care moare şi învie, zeu cunoscut la vechile popoare sub diverse nume: Attis, pentru frigieni, Osiris, la egipteni, Adonis, la greci. Ceea ce se ştie sigur este faptul că are o natură arhaică, ce are la bază un ceremonial funerar păgân. Solul Caloian (Scaloian, Caluian, Ene Caloiene, Iene etc.)  era trimis la cer pentru a cere divinităţii slobozirea apelor cereşti sub forma ploii sau a cere oprirea acestora. Trimiterea solului era precedată de o perioadă de “iniţiere”, în care o păpuşă de lut, paie sau cârpe, ce reprezenta imaginea Caloianului, era distrusă violent de oameni, era incinerată, ruptă în bucăţi şi pusă într-un loc care arăta divinităţii că se aşteapă intervenţia sa (păpuşa era aruncată într-o fântână părăsită, îngropată într-un lan, dat pe o apă curgătoare).